Poveste

Cic-ai fost, odată, om,

Dar uscatu-te-ai, pe bune

Ca-n noiembrie un pom,

Însă nu de zile bune.

 

Cic-aveai şi tu un soare,

Şi erai şi fericit,

Căci odat-aveai valoare,

Ce păcat că s-a sfîrşit.

 

Cic-ai fost şi tu cuminte,

Serile erai ca sfînt,

Ce păcat: ţi-ai scurs din minte

Vechiul, bunul legămînt.

 

Cică-ţi cauţi alinare,

Ce păcat: ea nu te vrea.

Ştiu, acuma ştiu că doare,

Sîngerată, rana ta.